,, Parintilor mei.."

Demult nu v-am mai scris poeme
Constat de fapt ca niciodata.
Credeam atunci ca-i prea devreme,
Acum gindesc l-avoastra soarta.

Nustiu de ce, da-n vremuri grele,
Cind ceata mi se-asterne-n drum
Eu vreau sa va dedic poeme,
Si-atatea vreau ca sa va spun....

Vreau sa va spun ca o duc bine,
Chiar daca-n inimi e razboi,
Fie pamantul in ruine,
Tot n-am sa ma despart de voi.

Am indurat zapada vieii
Si Doamne, cat o sa mai ninga....
Cind mina nu v-o pot atinge
Privesc la voi ca prin oglinda.

Esti mama-n ochiul meu cel drept
In celalat esti tata, tu.
Prin viata cand pornesc sa merg
Vedeti ce-i bine si ce nu.

Sint mare-acum si mica sint
Si nu sint inca mare om..
Nu pot, n-am cum sa fiu ca voi
Parinti iubiti, cu dor de noi.

Mi-s ochii astazi tot mai grei
Si pleoapa tot mai grea o simt..
Iertari, iertari parintii mei
Prea multe ploi s-au scurs in ei..

va scriu si azi, va scriu si maine
Si inc-atatia ani la rand...
Va scriu cum pot, cand rau cand bine
Caci urc de jos si firav sint.

,, Pentru ei e crucea alba"...

Pentru ei e crucea alba,
Si pamantul mai usor...
Pentru ei, poeti sau mame
Mai rasufla un popor.

Pentru ei mai plinge cerul
astazi cu margaritare.
Dumnezeu le stie versul
Si-l preschimba in fecioare.

Noi, cei tristi, ramasi in urma
Mai duruti si mai bolnavi,
Mai tacuti decat mormantul,
Mai mocnim, loviti de ani...

Ce blestem purtam pe umeri
De ni-i gindu-ndoliat,
Si traim cu despartirea
Si cu plinsul-nencetat.

Doamne, cat mai tine huma?..
Dar si cerul cat mai tine?!
De ni-i tot rapesti intruna,
Si-avem stele mai putine..

Poate-i lumea prea bolnava,
Poate doctori mai putini.
Prea cunoastem cum se moare,
Prea nustim cum sa traim.

Cat mai sunt pe lumea asta,
Dragi poeti si scriitori,
Cat mai plinge lumanarea
Inca mai avem valori.

Pentru ei e crucea alba,
Si pamantul mai usor,
Pentru ei, poeti sau mame
Se mai roaga -acest popor.

Celui ce imprastie lumina...

Prima zi de scoala, primul si neobositul sunet de clopotel, primul ,,Mama" scris cu litere de poveste... Toate mi-au fost pecetluite pe pagina vietii si luminos binecuvantate de ea, prima mea invatatoare. De atunci si pana acum, timpul a plouat si a nins cu ani de negura si ceata peste noi... Dar figura ei, incarcata de lumina, pe care adesea o confund cu cea a mamei, a ramas aceeasi, neatinsa si nepatrunsa de nicio putere or vraja a timpului...
Cred ca de atunci, inca din frageda copilarie, prima intalnire cu scoala si prima frunza aurita, desprinsa de pe ram, ne-am obisnuit sa le asemuim invatatorului, regasind in inima lui, linistea si bogatia toamnei...
Poate de aceea, anume toammna cautam a ne intoarce la el pentru a-i slavi numele si pentru a lasa sa-i vorbeasca inima...
E toamna si ma intorc si eu la invatatorul meu, il caut, desi stiu ca nu e departe, e deajuns sa privesc in suflet si sa-l descopar. Astazi, sunt fericita ca pot sa-i impartas dragostea, multumirea, consideratiunea.
Ziceam adesea si-mi place sa zic, as zice-o la infinit ca, invatorii sunt oamenii cu lumina scrisa pe fata, caci lumina lor nu se ascunde undeva in adancuri, dar e sortita parca sa straluceasca asemeni astrelor in miez de noapte, pe chipuri senine.
Dascalii mei de azi si dintotdeauna, aparati, dar nu incovoiati de greutatile vietii, au fost, sunt si vor ramane pentru o vecie, cei ce imprastie lumina in drumul meu anevoios, dar tot tot atat de frumos, calauzindu-mi pasii spre marele titlu de ,,Om".
Pentru toate acestea, dar mai ales pentru cea din urma truda, Va multumesc!.

Drama Poetica...

Intre limite extreme,
Intre false ridicari
Intre scheme fara teme de urcus fara urcari
Va mai naste oare Genii acest petec de pamant?
Daca da, nu Eminescu va mai plange in mormant
De-ale sale lacrimi toate s-a stirbit un musuroi
Or pamantul asta rece nu mai stie noi valori???
Sinucisa este lumea de a ei zadarnicie
Ieri sau azi, or poate maine va porni vre-o amagire...
Doar pornirile-s desarte si se-nneaca Universul
Si de-a ei mare prostie, lumea nu-si mai stie mersul
Si atunci ramane cerul
Cu aceeasi intrebare:
Vei mai naste oare genii musuroi ucis de jale?
Daca da, de ce sa nasca un copil fara suflare
Un copil ce scrie versuri
Si-i strivit precum furnica intr-o gloata de picioare.
Intre limite extreme, intre false ridicari
Ce copil sa scrie versuri in tragism si in batai?...

,,De-ar fi sa joc...."

Vreau sa ma joc cu raze de lumina
Lasati-ma sa cant lumina pe pamant.
Vreau ca din jocul meu, o stea s-aprinda cerul
Si sa-nteleaga lumea de ce iubesc sa cant.

Vreau sa-mpletesc cu mana cununi de fericire,
Petalele ramase sa-mi picure pe frunte,
Apoi sa prind cununa de-o inima cuminte
Sa cada armonia tacerilor dorite..

Vreau ochii mamei sa nu-i inchida pleoapa,
Mai vreau un dor s-aprind pe cerul vietii mele
Ca poate vremea cand va inghite apa
Sa-mi lase vie, pentru mama, lacrima.

Vreau sa-ncolteasc-o aripa din inima pamantului,
Curata, frageda si alba ca dimineata,
Ca obosit,trudit fiind de grija roditului,
Sa-si traga rasuflarea sub aripa, numita Viata.

De-ar fi sa joc in raze de lumina
As topai, uitand de intristare
M-as aduna din zambete senine
Si-as lua din curcubeu o ploaie de culoare....

,,Soarele răsare pentru cei ce cred în lumină" (Irina Staver).